ARTICOLE

...A apărut o nouă carte a scriitorului IOAN MITITELU (după Picătura de acid, Amintiri din sufragerie, Vinul de post, Pe gaura cheii, Apocalipsa după nea Grigore, Lighioane second-hand): PARASCA - o microantologie, alcătuită  din trei părţi:

1-    Cartea I: Galeria  ciudaţilor – povestiri (10),

2-    Cartea II: Un sat numit Curseşti - jurnal de portrete-amintiri (10) - şi

3-    Cartea III: Cutia cu maimuţe - articole gazetăreşti (36).

...Valoarea estetică a celor trei „cărţi” este, fireşte, inegală (ţinând cont şi de speciile şi stilurile, atât de diferite, pe care IOAN MITITELU le abordează). Dar un numitor comun există: forţa de expresie (fie în registrul dramatico-tragic, în care sunt compuse povestirile – fie în registrul sarcastico-amar, în care sunt scrise articolele jurnalistice). Şi, din păcate, ar mai fi un numitor comun: lipsa unei ultime corecturi atente (chiar şi la Cuprins, unde, la p. 237, în loc de titlul Lehamite, apare: 23.07.2010 20:08!), înainte de editare...

...Dar să ne ocupăm de ceea ce străluceaşte, nu de umbrele aleatorii!

...Proza lui IOAN MITITELU nu este una „fantastică” (aşa cum este „acuzată” şi proza lui Mircea Eliade!), ci una de vaste deschideri mitologico-arhetipale. Autorul ştie să povestească, dar, în primul rând, ştie să descrie şi să orânduiască primordiile-arheii, pentru a-l ajuta şi pe cititor să le perceapă mişcările lor, profund semnificative şi imperative, în dinamica Lumii/Cosmos.

Universul prozei lui IOAN MITITELU este unul plin de bezne şi stihii, care se zvârcolesc apocaliptic.

...La rădăcinile lumii se produc cutremure care dizlocă nu doar pământul, aerul, apele şi focul – ci şi conştiinţele oamenilor. Aceste seisme aiuritoare produc viziuni onirice, intrări într-o altă lume, subterană sau aeriană, prin starea de vis: o lume în care stihiile lucrează, dezlănţuite, să surpe şi năruiască lumea aceasta. Dar, mereu, există un „Atlas-Anteu” uman, care propteşte prăbuşirile, îmblânzeşte şi ameliorează zguduirile, scuturările pământului şi subpământului, ale apelor şi furtunilor aerului (adică, ale elementarităţii cosmice, care nu mai rabdă, parcă, această specie umană terestră, cu grave dereglări ale Sensibilităţii, Armoniei, Misiunii şi  Duhului) – scuturări/seisme „de după asfinţitul soarelui”. Atlas-Anteu şi ...fraţii săi titanici exclud orice expresie a violenţei oarbe (chiar şi „vocea tare”! – „mult îi mai place tăcerea şi să fie luat în seamă” – p. 39), complet lipsite de subtilitate metafizică, a modernităţii barbare  - exprimată prin „buldozere” („Şi şeful voia o acţiune <<umanitară>>. Cu buldozerul...” – îşi încheie autorul povestirea a patra  - ...naratorul este sarcastic şi obosit, teribil de obosit, numai cât a privit/contemplat truda lui Atlas-Anteu, făcută cu „roaba” lui uriaşă!). Dar miza este şi ieşirea din labirintul „contului infernal” (Lumea Numărat-În-Cifrată), al existenţei demonizate. Pentru că numai diavolul este neîncrezător şi...NUMĂRĂ TOTUL (până şi...”iubirea”!): „Dumneata, de exemplu, eşti se ştie precis, al câtelea copil născut în anul naşterii dumitale, ai fost al mai ştiu eu câtelea la catalog, ai atâţia ani, ai un salariu de atâţia lei, ai un număr şi al câtelea locuitor al ţării eşti, al câtelea înscris în cartea de imobil, ai cumva ipotetic înscris pe spate un număr şi când mergi pe stradă, în autobuz, în tramvai şi, de ce nu, chiar în inima femeii iubite” (cf. p. 45) – spune Isidora, fiica Titanului-Tofanului.”

 Această trudă de Atlas-Anteu şi de Sisif o împlineşte, în povestirea Dealul fără nume – Bătrânul Zeu al Izbăvirii discrete, prin truda subterană - Titanul-Tofan : „Spusese <<EU sunt TOFAN>> (...) ca şi cum ar fi rostit o sentinţă, o sentinţă magică, în faţa căreia ar trebui să cadă toate calculele artificiale ale celorlalţi oameni, sentinţă în faţa căreia niciun argument viitor, oricât de întemeiat, nu mai are valabilitate” – cf. p. 39).   Şi Bătrânul Zeu-Mântuitor Discret-Secret al Lumii spune/dezvăluie „trimisului” modernităţii troglodite, Simiuc: „Ai făcut rău că m-ai oprit de la lucru, tocmai după asfinţitul soarelui. Pământul simte asta şi porneşte la vale numai noaptea, în tăcere, hoţeşte, caută să mă păcălească, se strecoară uşor, de numai eu pot să-l simt. Eu îl cunosc de mult, de când mă ştiu pe lumea aceasta, ehei, de când îl cunosc eu, şi cred că şi el mă cunoaşte pe mine. Să nu vorbeşti tare, pământul acesta se supără întotdeauna, dacă strigi aici. Mult îi mai place tăcerea şi să fie luat în seamă...” – cf. Dealul fără nume, p. 39.

...Lumea noastră este plină de prostie şi de nesimţire, dar şi de violenţă de toate tipurile, transformând spaţiul Duhului uman într-o închisoare, cu...tribunal permanent: omul, tot mai lipsit de bună-simţire şi de reacţie (dar şi cel VIU şi TREAZ!), devine „inculpat” – şi această violenţă grotescă devine contagioasă, de la „şef” la „subordonat” (Simiuc-trimisul „şefului”, la Sisiful-Anteu - „se îmbolnăveşte”, la nivel de Logos,  de la... „şef”!): „Dacă numitul  Gheorghe Tofan (...) de parcă ar fi fost la tribunal” (cf. p. 38).

...Fiica titanului Tofan (Isidora, „studentă la ASE”) are „cârje” şi, din pricini de suprasensibilitate extremă, este nevoită (ca pentru a echilibra „senzorialitatea” scăzută a lumii terestre!) să devină...schizofrenică, dublându-şi personalitatea într-o Păpuşă-Isidora, neatinsă de invaliditate/Boala Cifrelor Pământului: „-Pentru mine trăieşte ea – şi Isidora îşi trecu drăgăstos palma peste faţa zâmbăreaţă a păpuşii (...) dumneata n-o auzi cum respiră, fiindcă mă auzi pe mine, eu doar pe ea o aud, acum ea nu mai poate fi inclusă în niciun cont omenesc, a reuşit să se rupă de lumea cifrelor, să nu mai aparţină tuturor, nici măcar mie, ci numai eu să-i aparţin ei” (cf. p. 45)  - ...de aceea, Isidora-invalida este disperată (gata să se predea stihiilor enorm-reactive ale pământului („căzu zgrepţănând cu unghiile în duşumea, ca şi cum ar fi vrut să fugă pe acolo” – cf. p. 47), când cârja atinge Păpuşa-Isidora – este disperată ( şi numai LACRIMA poate degaja forţe soteriologice!: „în lumina săracă a candelei se văzură două boabe mari şi limpezi izvorând din ochii aceia  frumoşi” – p. 47) de „contagiunea” prin magie simpatetică (prin atingere cu obiectualitatea invalidităţii Lumii-Cârja, pe care Isidora-Hristos a acceptat s-o ia asupra ei, numai să rămână intact nucleul de puritate şi sănătate, conţinut în „Păpuşa-Isidora”: „Palmele micuţe ale fetei (n.n.: Păpuşa-Isidora), cu unghiile îngrijite minuţios (...), urmărind contururile de la părul blond şi până la tălpile picioarelor modelate în plasticul acela roziu” – cf. p. 44.

...Bătrânul Zeu, Tofan-Atlas/Anteu  şi Sisif („...apoi, fără să vrea, gândul îl purtă iar la munca de Sisif, la care se supunea de bunăvoie bătrânul acela”- cf- p. 46) – este, în această lume (zvârcolită de stihiile născute de propria versatilitate sinucigaşă a omului...) - ... este UNU (demn Hristos al mântuirii subterane, de necontroversat-„de nescuturat”, între primordii!), precum divinitatea creatoare şi mântuitoare: „Eu sunt Tofan, sunt Tofan şi PORT CIFRA UNU”! (cf. p. 47).

...În ordinea valorii estetico-arhetipale, adică a efectelor mişcării primordiilor - trebuie citată şi citită povestirea Clopotele.

...Într-aceeaşi atmosferă apocaliptică (de data aceasta, creată prin elementarul activ al Apei!), la un „canton pipernicit”, „doi oameni” ca „două momâi negre” aduc, pe targă, un om în plină dezagregare a trupului fizico-eteric, un om, ca un mecanism stricat (de către o divinitate infantilă!), care geme („din când în când”), tot mai înăbuşit-sfâşietor, bolnav de CANCER...: „un bărbat slab, galben, cu nasul ascuţit de boala necruţătoare şi care, dacă nu ar fi gemut din când în când, făcând să-i freamăte nările aproape străvezii, ai fi crezut că este mort de mult şi numai o minune mai ţine părţile componente ale corpului legate între ele, ca să nu plece care-încotro, precum la o jucărie mecanică ale cărei legături tainice au fost desfăcute de un copil obraznic” – cf. p. 28.

Cancerul este Mistica Boală a Lumii Post-Cădere Adamică – ne comunică şi Mircea Eliade, în nuvela Les Trois Grâces. Cu leacul în însăşi Fiinţa Umană, în Însuşi Chinul Hiperbolic al Bolii.

...Aici, IOAN MITITELU a „plantat” două personaje care trudesc, prin însăşi existenţa lor/viaţă, să afle Leacul Exorcizării Apocalipsei Cancerigene a Lumii – al Exorcizării de Înecare prin Lipsă de Întrebare Parsifalică:

1-este Anonimul de la Canton („un om îmbrăcat nepotrivit cu anotimpul, jegos şi neras”, care „părea că dormitează cu fruntea sprijinită de un băţ noduros, rupt din cine ştie ce gard. Cum stătea aşa nemişcat, la prima vedere, părea că face şi el parte din mobilierul încăperii” – cf. p. 26) – Anonimul Atemporal, aparent pasiv, dar deţinând Axa Lumii-„băţ noduros”, rupt din „gardul” care separă Lumea (degenerată spiritual!) de Adevărul Logos-ului/Ordinii Ei Secrete. Anonimul-de-la-Canton desface-ELIBEREAZĂ Logos-ul, de pe un ghem invizibil (şi, tocmai de aceea, considerat, de ceilalţi, ca aparţinând Lumii Absurdului!). El vorbeşte, deci rânduieşte, după Firea Logos-ului Cosmic, despre Condiţia Umano-Cosmică, exprimată, emblematic, prin/de către Pictorul Hristic  – Van Gogh! „Nu orice om a înţeles de ce Van Gogh şi-a tăiat urechea, acest gest a fost un act de libertate, a fost în sensul lumii lui plăsmuite, chinuite de himere, un certificat al libertăţii spirituale” – cf. p. 32 - ...da, lumea aceasta este chinul himerelor, dar re-plăsmuirea ei, prin Actul Divin al Libertăţii Spirituale (care include şi, eventual, renunţarea la o ureche vizibilă, pentru o URECHE INVIZIBILĂ, CARE SĂ AUDĂ PRIMORDIILE/MUMELE LUMII!!!), este semnul şansei soteriologice! (pe la ureche pleacă „minţile” învechite-degradate – „femeia de la canton făcu un gest semnificativ cu mâna în jurul URECHII” – cf. p. 29 - ...dar tot pe-acolo vine Noua Raţiune Existenţială a Lumii!) – şi

2-Femeia Instinctuală, de la Canton (”Cantoniereasa”) – care nu mai repetă gestul diogenian, al utilizării lămpii, întru căutarea umanităţii (cum face femeia-soţie: „Lampa, daţi-mi lampa!” – cf. p. 29), ci, instinctiv, îşi dă seama de Adevărul Libertăţii Anonimului :„...<<Lasă-l în pace, şi aşa este într-o URECHE!>> – ...dar tăcu deodată, având senzaţia că a spus ceva care nu se cuvenea” – cf. p. 32. Da, nu se cuvenea să se contrazică! Pentru că tocmai ea, Cantoniereasa, este sol dinspre Nevăzutul Transfigurator-Re-Armonizator (cunoaşte relaţia de subordonare transfiguratoare a Omului, de către Elementaritatea APEI: „A te duce, înseamnă moarte curată. Într-un an cu APE  tot aşa, a luat o căruţă cu cai cu tot, de au găsit-o, hăt devale, la marginea sălciilor. Pe căruţaş nu l-au mai găsit” – cf. p. 30) – şi dezlănţuie (tocmai prin moartea corporalităţilor inferioare! – „Bătrânul ieşi afară şi strigă: <<A murit, auzi, a murit!>>” – cf. p. 33) - Armonia Celestă, Muzica Sferelor, ca Eliberare Mistică a Umanităţii, dinspre Închiderea Celestă, spre Explozia Deschizătoare de Ceruri, dinspre Confruntarea Letală a Primordiilor, spre Armonizarea Lor în Noua Lume Postapocaliptică/”Noul Ierusalim” ioanic – prin realizarea, in concreto, a Principiului Uniunii Contrariilor (NUNTA ALCHIMICĂ!), enunţat, explicit, în Tabela Smaragdina, a lui Hermes Trismegistos (“... <<Ceea ce este jos este precum ceea ce este sus, şi ceea ce este sus este precum ceea ce este jos; altfel este împlinit miracolul Totului>>)  - : „...cele două clopote care prevesteau sonor închiderea şi deschiderea BARIEREI începură să sune înalt şi melodios (...). Auzi ceva, ascultă cu luare aminte şi, deodată, fu inundată de o bucurie imensă. De undeva, din dreptul satului, se auziră învăluitoarele glasuri de clopote, plutind victorioase, pe deasupra volburii APELOR, împrăştiind noaptea, spărgând-o în ţăndări” – cf. p. 33.

Spune Alchimia: “Operaţia centrală a Artei Iubirii constă în glorificarea Naturii ajutând-o să realizeze <<uniunea naturilor contrarii>> cum ar fi lumina şi materia. Rolul Artistului (cuvântul artist are sensul de cel care realizează arta alchimică n.n.) este, în primul rând, de a pregăti <<matricea>> care constituie această materie, numită şi femeia operei, pentru a o face aptă să primească sămânţa luminoasă a bărbatului, provenind din <<ceruri>>. Această uniune este posibilă în virtutea legii analogiei enunţată în Tabla de Smarald, care este atribuită legendarului Hermes Trismegistos: <<... Ceea ce este jos este precum ceea ce este sus, şi ceea ce este sus este precum ceea ce este jos; altfel este împlinit miracolul Totului>>. Într-adevăr, după cum remarca Limojon de Saint-Didier, datorită faptului că <<natura superioară>> şi <<natura inferioară>> sunt asemănătoare – unii spun că ar proveni din aceeaşi rădăcină – <<ele pot împlini miracolul Totului>> – cf. yogaesoteric.

...Nu vom insista asupra celorlalte povestiri: Trenul din zori are, şi ea, dimensinuni arheice, prin Pustiul Vieţii, dublat, însă, de aleatoriul moarte-viaţă, al „fetiţei tătăroaice” (care învie şi moare, indiferentă la APĂ – pentru că apa NU ERA FÂNTÂNĂ...deci, refuza existenţa primordială!) – situată în zona „Căii Ferate” – unde „învietorul” Fetei (dar şi „asistent al Morţii”!), Mihu, se predă „trenului” (echivalentul Fulgerului Fertilizator al lui Zeus!) care „l-a lovit în cap”, pentru a-l separa/discerne, spiritual, de Impotentul-Decapitatul  „Nenea” („Nenea fusese pur şi simplu decapitat de o schijă” – cf. p. 12), Cel Depărtat de Fântână: „Mi-a spus că visez aşa din cauză că nu am copii. A spus că eu sap la izvorul vieţii, dar n-am să reuşesc nimic, aşa mi-e scris, copiii sunt dincolo de acel perete de lut, susurul apei e şoapta lor, adresată soarelui, copacilor şi florilor”. Da, Mihu, „lovit în cap” de tren, a ajuns, pasămite, acolo, DINCOLO, unde ...” susurul apei e şoapta lor/copiilor, adresată soarelui, copacilor şi florilor”...!

...În povestirea Parasca, abia finalul justifică titlul: gunoierul Crăcană (adică Cel cu Semantică Despicată!) îl ucide pe un „celebru” interlop (imens, incredibil de imens, fizic!), tocmai pentru a-i dovedi unei ţigănci-gunoier (Eros-de-Taină, Demascator, în sensul primordial al cuvântului: DEZVĂLUITOR DE MISTER SPIRITUAL!), Parasca, faptul că el nu e...identificabil cu ”gunoiul”, cu starea morală de „cioropină” şi de „nenorocit”! Răzvrătitul vrea să şi oficializeze această  non-identificare cu „nimicul” ( sematica fiinţării sale, exasperate de „vântul” neantului - trebuie să devină...„crăcănată”/divergentă! – adică să „dezlipească” siamezii existenţiali:          1-Identitatea-Falsificată-prin-Rutină - de 2-Fiinţa/Fiinţarea Spirituală!), prin auto-predarea la Miliţie, pentru o crimă incredibilă (prin proporţiile fizice, iar nu prin înverşunarea spirituală, evidenţiată prin sonoritatea paşilor lui!): „Porni mai departe şi se miră singur ce tare răsună acum paşii lui” – cf. p. 24.

...Omul zăpezii aduce în discuţie Primordiile de la baza Apei şi Pădurii Originare/Paradisiace, „bântuită” de Lupul Fenrir Zalmoxian : „Aşa sunt eu, trebuie să simt sub talpă (n.n.: identificare cu propria Fiinţă Cosmică!) zăpada iernii şi pământul reavăn al primăverii, să fiu alături de copacii care îmi dau linişte şi pace, să simt mirosul mugurilor care plesnesc şi foşnetul frunzelor vara” – cf. p. 56” – şi amănunţind simbolistica Învierii Metanoice: „Aici în mijlocul pădurii mă simt eu bine. E linişte tot anul şi doar iarna mai vin lupii mei să mă salute, urlând sub fereastră (...) e o haită nu prea mare, doar vreo şapte lupi (n.n.: pentru re-plăsmuirea fiecărei zile a Genezei!), care poposesc adesea aici şi dorm chiar sub ferestra de la dormitor” – cf. p. 56. Revelaţia Armoniei „de sub zăpezi” (de dincolo de Moartea necesară Învierii!) se face prin Logos Poetic minulescian, re-creator de mitologie, de illo tempore, a acelui „a fost odată ca niciodată”: „A fost un vis/Un vers/O melodie/Ce n-am cântat-o poate niciodată”...

...Spaima, din povestirea omonimă, este groază de implozia morţii, în universul oglindit AICI. Exorcizarea de această spaimă a „huruitului” prăbuşirii în moarte (pe care Femeia a auzit-o, prima oară, la moartea Soţului ei, şi, acum, este obsedată că o va auzi, prevestitor, pentru lăcomia morţii, care-i poate răpi, unul după altul, şi copiii, ca prelungiri existenţiale/fiinţiale ale Soţului!) se produce prin spargerea/BLOCAREA Oglinzii, ca Spaţiu Tranzitoriu şi Veşnic Premonitoriu, spre Moarte: „Se aplecă şi începu să adune cu luare aminte cioburile, sorbind cu luare aminte acea linişte profundă, lăsată parcă dintr-odată. Parcă se risipise un blestem” – cf. p. 66.

...Singuraticul, ca şi Lupău, sunt povestiri despre retragerea din lume, în „vizuina” singurătăţii purificatoare: între Copac şi Crucea Vieţii, Străinul Aventurilor Planetare Perpetue se opreşte la...Spânzurătoare („Este o legătură între copacul ce creştea aici şi omul  care şi-a dus crucea sa până aici” – pentru că: „...l-au găsit după trei zile, spânzurat de stejarul singuratic, ce era aici unde stăm noi acum. L-au dat jos, apoi au tăiat şi stejarul, aşa cum se face, de obicei cu orice copac de care s-a spânzurat cineva” – cf. 74. Spânzurarea este, însă, năzuinţă exasperată spre Zbor şi Cer...Spânzurătoarea este...JUMĂTATEA VIZIBILĂ A CRUCII!!!

...Lupău (cel frate cu câinii şi cu Lupul Fenrir Transfiguratorul!) este copilul Ion, care se mută în vizuina lupilor, pentru a scăpa de versatilitatea oamenilor (propriul frate, Mitrică, refuză să-l recunoască, la întoarcerea din vârtejul războiului! – şi nu-l invită la nunta sa, ci-i dă o damigeană de vin bun, cu care Lupău...va zbura pe deasupra tuturor  – „de aici, de pe prispa hambarului, vedea totul...vălmăşagul acela aiuritor” – până când sigurătatea lui este „împuşcată” în efigie, damigeana devine uter...urmând „regressus ad uterum”: „detunătura ceea de armă parcă i-ar fi dat un semnal: desfăcu dintr-o mişcare dopul damigenii şi bău îndelung, fără oprire”) – apoi „sări peste gardul” Lumii... Iar din sat „ a dispărut pentru multă, foarte multă vreme” – cf. p. 94).

...Oraşul este demonic. Oraşul aparţine proştilor/prostiţilor/demonizaţilor. Cine face „UNGHIUL DREPT” al schimbării vieţii-cu-Logos, a satului, pentru viaţa-fără-Logos, a oraşului  - riscă. Lasă în urmă „copilăria”. Găseşte „aici, în miez de noapte, la marginea unei păduri negre parcă nesfârşite, aproape de un mormânt al cuiva ce va veghea acolo veacurile, punctul acela de unde trebuiau să înceapă un alt drum, intuind poate, dar nerealizând pe deplin că, din vechime, oamenii observaseră că unghiul drept duce la o serie întreagă de consecinţe” – cf.  p. 85.

De regulă – consecinţe nefaste...!

Bătrânul, din povestirea omonimă, afirmă, despre oamenii ne-locului/orăşenii, că sunt/au devenit marionete, obiectualităţi mecanice, „înşiraţi ca nişte păpuşi ce se mişcă trase de aţă, aşa cum am văzut odată la bâlci” (cf. p. 77): sunt uniformizaţi în gândire, mai curând decerebraţi – şi nu mai percep gravitatea simbolurilor Lumii, nici măcar...GARA-CA-FINAL (se cred, ca orăşeni „puşi în viteză şi-n orbire, de diavol” – ieşiţi din timpul mitic/sătesc/sărbătoresc, al Ceremoniei Vieţii): „(...)toţi se duc spre gară, merg pe cealaltă potecă, de pe partea mai lină a dealului, pe aici li se pare că dealul ar fi prea pieptiş, cu toate că eu cred că doar li se pare” – cf. p. 77.

...De aceea, Cartea II – Un sat numit Curseşti – reţine, întru eternitate, numai chipuri de-ale celor născuţi/născute la sat/întru sat...adică acolo unde s-a născut, cum zice Lucian Blaga, şi „veşnicia”!

...Chipuri de păduri  - acum, jefuite de străin! – cf. Un loc minunat, numit Curseşti, p. 96: „Cred că sentimentul de descătuşare de rău, pe care ţi-l dă liniştea maiestuoasă a pădurii, nu poate fi egalat de nimic” – ...probabil că de aceea, acum, azi, ne simţim, cu toţii, încătuşaţi: „Vă rog, atunci când aveţi timp, în nopţile cu lună, să ascultaţi cum plânge codrul românesc, răpus de securi şi trimis ca buşteni, peste multele hotare ale lumii. Să ştiţi că, de fiecare dată când un arbore măreţ cade sub tăişul securii, se rupe  ceva şi din sufletul nostru, chiar dacă pe loc nu conştientizăm asta...” – cf. p. 98.

...Dar şi chipuri de oameni ticăloşiţi, de vremuri, sau...născuţi strâmb, cum a fost cazul cu Vasile Cristea, care „i-a tras cizmele mortului (n.n.: un aviator rus, doborât în luptă) şi le-a luat cu sine. Imaginea aceasta m-a urmărit întreaga mea copilărie şi parcă simt şi acum un nod în gât, când mă gândesc la acel nefericit de rus, care a trebuit să meargă desculţ în mormânt” – cf. p. 101.

...Chipul, luminat ca de un extaz religios, al lui Hărpău-junior, când a auzit „aria Ducelui de Mantua, din opera Rigoletto, de Giuseppe Verdi”: „...aproape în şoaptă a zis: <<Frumoasă melodie!>>” – şi concluzia trasă, cu mult bun-simţ şi înţelepciune, de autorul cărţii: „...oamenii geniali pot crea opere nemuritoare, care să fie perfect accesibile tuturor” – cf. Giuseppe Vedi la Curseşti, p. 105.

...Chipul lui Costică Tănase, „nume preluat de la celebrul Constantin Tănase, ce fusese învăţător în satul nostru...” – cf. Costică Tănase, p. 107.

...Chipul Tananicăi, urgisita de Dumnezeu („mică, sfrijită şi urâtă, părea că s-a născut deodată bătrână... locuia într-un fel de bucătărie de vară de-a lui Pavăl”), dar care se mândrea cu copiii ei, făcuţi cu bărbaţi împrăştiaţi...(cf. Tananica, p. 118).

...Chipul lui Suta Killi, „venit direct din neolitic” (numele i se trăgea de la răspunsul dat învăţătorului, la întrebarea câţi ani are: „are suta kili ani”!)...şi chipul ”moaşei Andonoaia” – atât de mândră când era numită, de oameni, „moaşa”...”într-un sat pârlit, de la marginea judeţului Vaslui”!...şi al lui Gică Huşanu – „un tip încrâncenat, tăcut, cu o privire cruntă, cu mutră  de haiduc de codru des, care, în absenţa unui alt Huşanu care îmbătrânise, era recunoscut drept prim ghiogar al satului” – cf. Suta Killi, p. 124 – care stătea pe un scaun şi asculta, ceasuri întregi, visător şi îndrăgostit... „doi guguştiuci”!

...Nimic, din toată această galerie de oameni ciudaţi, din toată această atmosferă de lume normală (chiar şi în „striurile” cele mai ciudate ale ei!) nu mai poate fi întâlnit ori, cât de cât, refăcut – AZI!  Deci, numele Cărţii III – Cuşca cu maimuţe, reflectă (cu realism tragic!) starea de teribil regres spiritual (...şi starea de spaţiu concentraţionar, în care a re-intrat, după acea îndepărtată epocă stalinistă, România, prin...românii ei, de data asta! – români îndrăgostiţi de toate minciunile propagandistice, români non-reactivi, la nivel vital... -  şi ticăloşiţi, şi trădători, şi...), probabil ireversibil, a...”noii lumi”, postdecembriste...!

...IOAN MITITELU se dovedeşte, ca gazetar, un nonconformist sadea: nu respectă niciun „tabu”, dintre cele stabilite (precum cele 10 porunci veterotestamentare!),  de către  „cocoana” numită...”political correctness” – ŞI MINUNAT PROCEDEAZĂ AUTORUL, dezbărându-se de tot „harnaşamentul” neo-cenzurii „moderne”, iudeo-masonice – şi, astfel, devenind (de foarte multe ori), prin stilul său frust (dar între limitele decenţei şi fără a face uz de nicio expresie deocheată/deplasată, precum fac majoritatea jurnaliştilor de azi, din întreaga lume!) – mult mai credibil, în alegaţiile sale!!!

...Numai datorită acestui curaj eliberator-întru-sine, IOAN MITITELU reuşeşte să ne re-înveţe noţiuni sfinte, precum acelea de „patrie”, „patriotism”, „neam”, „Adevăr” etc.

Despre UDMR: „Noi nici măcar nu avem nevoie de minciuni (n.n.: ca ungurii!), de calomnii, ca să le răspundem, ci avem de partea noastră  adevărul – şi nu  putem întârzia cu punerea în funcţiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL! Şi  Adevărul este de partea noastră!” – cf. p. 158.

„UDMR-ul (...), cea mai extremistă organizaţie a unei puteri străine, prezentă în România, nu a făcut altceva decât să ducă o politică de şantaj, prin care şi-a putut atinge toate obiectivele” – cf. p. 171.

Despre învăţământ/”dascăli”: „De unde să ştie sărmanele capete de lemn, că persoanele care depun cu precădere efort fizic, sau se bazează pe automatisme în munca lor, nu pot şi n-o săînţeleagă niciodată ucigătorul efort intelectual, depus de un dascăl bun?! Consumul psihic al educatoarelor, învăţătorilor, profesorilor este imens, cu mult superior efortului cu care se confruntă alte persoane, care lucrează în alte domenii. Tocmai din acest motiv, cadrele didactice au nevoie de un timp mai îndelungat de recuperare psihică, decât alţi angajaţi!” – cf. p. 174.

Despre  Băsescu Traian: „Curat tâmpiţi, Măria Ta, Mircea I de Murfatlar! Fiindcă dacă nu erau tâmpiţi aceştia, chiar aşa de tâmpiţi mai anul trecut, încât să te voteze, acum cred că ai fi făcut cărări bătute pe la DNA şi instanţele de judecată din România, pentru a explica dispariţia flotei şi alte matrapazlâcuri mânărite de matale!” – cf. p. 188.

Despre vremurile comunismului ...”romantic” (de fapt, vremuri de refacere, cu toată INIMA, a PATRIEI SFÂRTECATE, după al doilea război mondial!), comparate cu falsa „democraţie” iudeo-masonică, din contemporaneitate:  „Acum realizarea unor asemenea obiective ca Bumbeşti-Livezeni, Salva-Vişeu, Agnita-Botorca – nici nu este de conceput. Atunci, tinerii înţeleseseră că fac gestul acesta spre binele lor şi al ţării – şi de aceea munceau mutând muntele din loc, doar cu roaba şi lopata, fără să ceară, în momentul ACELA, nimic ţării, care, şi aşa, era secătuită, după ieşirea dintr-un greu război (...). Deci am putut încă o dată să văd (...) cum este poluată mintea tinerilor  din ziua de azi, cărora să li se pară minunat că sunt liberi să plece aiurea, ca să muncească zi-lumină, ca sclavi prin ţări străine” – cf. p. 218.

Despre Nicolae Ceauşescu, anul 1968 şi scriitorii români: „Aveam, în 1968, un conducător tânăr, ferm şi plin de energie, care a înfierat, în faţa propriului popor şi în faţa tuturor popoarelor oneste din lume, această acţiune mişelească a uni tratat militar, aşa-zis defensiv (...) Ca să intre, atunci, în Brigăzile Patriotice, Paul Goma a scris: Deşi am făcut închisoare pentru delicte politice, în momentul de faţă, când Patria se află în pericol, cer să fiu primit în PCR, ca singura forţă organizatoare a rezistenţei patriotice, întru apărarea pământului românesc, contra agresiunilor dinafară, oricare ar fi acelea. În aceleaşi împrejurări, Paul Goma îşi aminteşte că au făcut cerere şi au fost primiţi scriitorii Alexandru Ivasiuc, Aurel Dragoş Munteanu, Mariana Costescu, Adrian Păuneascu, Paul Schuster şi mulţi alţii (...) Puţini mai înţeleg astăzi asdemenea sentiment, fiindcă mintea le-a fost poluată de tâmpeniile debitate de criminalii ajunşi la conducerea ţării, după decembrie 1989, când a început să moară, puţin câte puţin, SPIRITUL ROMÂNISMULUI ” – cf. pp. 220-221.

Despre „aportul” alogenilor, la destructurarea României: „Mă îngrozesc şi la gândul că eu şi urmaşii mei aparţinem unei naţiuni urgisite, căreia trei naţiuni crescute precum şerpii la pieptul său, i-au adus o faimă sinistră. Şi această treime sinistră numeşte, în ordine: jidanii, ţiganii şi ungurii” – cf. p. 236.

Despre ...”Revoluţia Democratică”, din 1989: „Deci, rezumat în câteva cuvinte, deviza noii revoluţii ar putea suna aşa: <<Luaţi-vă libertatea şi crăpaţi!>>, completat de îndemnul criminalului de drept comun, fostul Corneliu Coposu, de a nu mai lăsa piatră peste piatră, din ceea ce se construise cu sudoare şi chiar cu sânge, în epoca socialistă” – cf. p. 243.

...Nu înţelegem cum de nu apare, în textul lui IOAN MITITELU, în legătură cu nelăsatul „piatră peste piatră, din ceea ce se construise cu sudoare şi chiar cu sânge, în epoca socialistă” – şi numele lui Petre Roman-Neulander, care a lansat „privatizarea pe UN LEU!”

...Mă rog, poţi să fii sau să nu fii deloc de acord, cu unele dintre afirmaţiile şi acuzaţiile lui IOAN MITITELU, din Cartea III – dar de gândit (dacă ai cu ce...!), îţi dă de gândit, orice frază din textul său. „Hit me, but listen to me!” N-ai decât să-l înjuri, cititorule! – dar, mai întâi, citeşte-l! Şi încearcă să-i pui frazele în contextul descris şi analizat de el, de autor.

...În plus, dezvăluirile şi formulările jurnalistice ale lui IOAN MITITELU sunt pline de expresii deosebit de savuroase, pe deasupra de tot sarcasmul şi obida şi amărăciunea lor funciară. ŞI (SE) DAU MĂŞTILE JOS!, de pe feţele tuturor saltimbancilor şi escrocilor veacului XXI - al României şi al Terrei!!!

Aşa că...vă invităm să le citiţi, spre a vă purifica, întru ONESTITATEA EXPRESIEI (ESTETICE)  A  ADEVĂRULUI VIEŢII UMANO-DIVINE!

 

                                                                                                           Adrian Botez